Echipă

Mic Micuț

Polițistul se scarpină-n cap, se uită lung la cele trei doamne care-l supraveghează de pe hol, apoi intră în cămăruța de unu pe unu, căreia el, personal, i-ar spune mai degrabă cămară, și închide încet carnețelul.

— Doamnelor, poate că nu înțeleg eu bine, dar, pe onoarea mea, nu cred că aici a putut sta un om. E imposibil fizic, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Un om nu poate dormi aici nici ghemuit.

Cele trei doamne îl privesc lung, lung, apoi, simultan, fețele lor se luminează, un zîmbet ștrengăresc le ridică pielea feței, ca, la sfîrșit, să izbucnească într-un rîs sănătos.

— Ai haz, tinere, zice cea mai în vîrstă (și căreia, nu știe de ce, polițistul îi va spune, dar numai în gînd, bunica), dar Micu al nostru nu era om…

Polițistul e numai ochi și urechi. Ea continuă:

— Nu, domnule, Micu nu era om. Nu te uita așa. Era o cîrpă, un gunoi, un neisprăvit, o lepădătură, un nimic, continuă ea, fără nicio inflexiune.

— Numai proștii i-ar fi putut spune om. În primul rînd, nu era bărbat. Era o muiere cu pantaloni. Un laș. Un fricos.

Cea mai mică intervine și ea:

— Tata era o lepădătură. Ăsta nu era tată. Mi-e și rușine să-i spun tată. Tată, aoleu!

Și pufnește, răsucindu-și pe deget o șuviță de păr multicoloră. Asta e, probabil, fiica, își spune cu mai multă fereală polițistul. Nu-și poate lua ochii de la fața ei îngerească, împodobită cu cele două cristale verzi care-i lucesc în privire, de la gura mică și roșie ca sîngele, care se țuguiază cînd repetă acel cuvînt odios.

— Mda, doamnelor, zice el cu prudență, înțeleg că domnul Micu era o persoană mai deosebită, un caracter mai aparte, dar nici așa nu cred că ar putea încăpea în (aici, polițistul își caută cuvintele) spațiul acesta. E imposibil, din cauza dimensiunilor. Nici eu nu încap aici. Și încearcă să-și îndepărteze, fără succes, brațele. Darămite să dorm.

Femeile pufnesc la unison, iar lui i se pare că ascultă un cor de trei voci.

— Dumneata, nu. Dar el, da!

— Păi, nu-ți spusei, domne, că era mic? Mic de tot.

— Cît de mic? întreabă omul legii, privind cartea de identitate a dispărutului. Aici nu pare chiar așa de mic.

— A, nu te uita la poză. Asta e făcută acu’ mulți ani, cînd încă nu ne lămurisem cu cine avem de-a face. Cînd ne-am căsătorit, avea doi metri. Cine ar fi crezut ce piticanie se ascundea în matahala aia? Mi-e dor, mamă, de zilele alea! Cum m-am putut înșela!

— Dacă eu nu știu cum era, atunci cine? intervine cu vioiciune cea vîrstnică. Am crezut, proasta de mine, că am și eu un băiat ca toți băieții. Așa am crezut. Am visat, ca orice mamă care-și iubește puiul. Slavă Domnului, nu mai cred. Și eram așa de mîndră de el! Juca fotbal, urca pe munți. Cînta. Atunci era, azi nu mai e. Slavă Domnului, nu mai e, că ne-a otrăvit viața.

— Cînd s-a născut ea – zice soția, arătînd spre cea de a treia –, nu mai avea decît un metru șaizeci. Nici nu mai dormea ca oamenii, în dormitor. L-am trimis în bucătărie, că ne era rușine cu așa pocitanie. Eu, ca eu, dar gîndește-te la măicuța lui, da, mamă, nu plînge! Dar încă nu ajunsese atît de mic! Nu-i așa, mamă?

Soacra dă din cap cu mîhnire și convingere și îndreaptă degetul către fată:

— Cînd am dus-o la școală, i-am zis să zică că n-are tată. Era prea de tot să afle careva că taică-său e mai scund decît asta mică.

— Și la ce-a folosit? izbucnește cu năduf soția. S-a dus de capul lui să vorbească cu învățătoarea. Ne-a mințit că merge la piață. Îi dădusem și sacoșa!

— Ăsta e tată? Ai face așa ceva copilului tău? spune și fata, privindu-l în ochi, cu intensitate, pe polițistul căruia i se oprește o clipă inima-n piept, fulgerată verde.

— Și ce-au zis la școală? întreabă el ca să întrebe ceva.

— N-au zis nimic. Ce să mai zică? Dar ce rușine pe noi, pe mine! Eu cu ce am greșit?

— Bine, dar la serviciu nu-l vedea nimeni? Măcar să fi consultat un doctor…

— Mă leși? se enervează vîrstnica. În ce lume trăiești dumneata? Ți-a zis careva în față că ești prost? Nu ți-a zis. De ce? Lumea e ipocrită, se face că nu vede. Se bucură de răul altuia. Nici el nu știa că s-a-mpuținat. Nu i-a zis nimeni. Decît noi. Toți se prefăceau că nu văd nimic și ne rîdeau pe la spate!

— Dar el nu și nu, nici nu voia să creadă.

— Am mai murit de rușine un an, pînă i-am pus lanț, să nu mai plece în oraș de capul lui. Să ne facă de rîs…

— Vreți să spuneți că…?

— Hai că nu înțelegi, i-am pus lănțug, nu lanț, că sîntem oameni, nu animale, corectează mama. Stai așa să-ți arăt…

Și dispare în hol, să caute obiectul. De acolo se aude: „I-l scoteam noaptea, să se simtă liber”. Cîtă vreme lipsește soacra, polițistul se uită pe pereți, apoi face o fotografie cu telefonul. Dar mare lucru nu are ce să constate. Cămăruța e goală pușcă, iar pe podea e numai o cîrpă murdară. Brusc, simte că se sufocă și dă să iasă.

Capul familiei se întoarce cu mîinile goale și cu mult necaz.

— Știam eu, știam eu că e ceva necurat. A furat lanțul!

Celelalte două femei se panichează.

— Am dat șapte lei pe el, acum zece ani! Am și bonul, spune soția, ciocănindu-l cu degetul pe anchetator.

— Era cel mai frumos lănțug evăr, zice și fata, cu ochii larg deschiși.

— Ce om ar face porcăria asta? Spune și dumneata! Să furi bunătate de lanț…

— Doamnelor, nu înțeleg, ați legat omul cu lanțul? Și îl țineați în debara? Doar pentru că era mic?

— Ei, vezi? soția se întoarce spre soacră. Ți-am spus eu că nici ăsta n-o să-nțeleagă?

— Lasă, mamă, lasă, mamaie, că lămuresc eu. Eu știu cu ce se mănîncă. Domnule…

Polițistul tresare cînd aude în gurița cea roșie cuvîntul domnule și roșește.

— Domnule, trebuie să înțelegi. Poate că odată, demult, tatăl meu să fi fost om ca toți oamenii, da’ io nu cred. Vremurile alea s-au dus. Ăsta nu mai era om și trebuia să-l legăm cu lanț, să nu strice. Pe cît era de mic, pe atît era de rău. Era să dea foc la casă cînd s-a jucat cu chibriturile. A căzut în gaura de la baie și era cît pe ce să se înece în W.C. I-am pus lănțișor ca să-l salvăm de la moarte, deși – iar ochii verzi se umplu de lacrimi înciudate – nu meritam o asemenea pedeapsă. De-aia l-am legat. Ar fi putut spune orice nemernic că l-am omorît. Lumea e rea. Dar noi l-am salvat, trebuie să înțelegi asta. Mă înțelegi? și-i ia mîna în mîna ei micuță și catifelată.

— Lumea e rea, repetă și soția.

— Lumea e foarte rea, zice grav și mama.

— De-aia am chemat Poliția. Tocmai pentru că noi nu avem nimic de ascuns. Ne-a fost o povară. Și acum a dispărut. Cînd am deschis ușa, dimineața, nu mai era. A dispărut.

— L-ați căutat în casă? întreabă polițistul. Poate că s-a ascuns.

Cele trei îl mai privesc o dată, de două ori. O dată, cu milă, a doua oară, cu o inexprimabilă curiozitate: cine naiba le-a trimis cel mai tîmpit reprezentant al ordinii publice?

— Cum să iasă, tinere, dacă am încuiat ușa cu cheia?

Polițistul caută o ieșire.

— Și dacă avea nevoie la toaletă?

Mama se plesnește peste frunte:

— Nu v-am zis eu? Tinere, cum să facă peste noapte? Noi sîntem oameni, nu animale. Peste noapte nu-i voie și, dacă nu-i voie, te ții. Oamenii se țin. Neoamenii, nu. Dacă nu se țin, să facă pe ei, că dracu-i al lor! Dimineața îți punem lanțul și te ducem la baie, să te îneci în propriul tău rahat, dacă ești animal. Înțelegi? Acum a dispărut și noi sîntem res-pon-sa-bi-le! E clar? Îl găsești sau nu? Te rog.

Polițistul dă din cap.

— Doamnelor, trebuie să-l găsesc, vă asigur, e spre binele lui. Dar, pentru asta, vă rog să mă lăsați o clipă singur în debara. Trebuie să închid ușa pe dinăuntru… cu cheia – accentuează el –, pentru măsurători isonometrice, analiză spectrală și triangulație. Probabil îl vom da în urmărire, dar, vă asigur, e doar o chestiune de ore.

Ochii verzi se deschid mai tare la aceste cuvinte și strîmbătura de dispreț se transformă într-un zîmbet promițător, roșu ca sîngele. Polițistul cade o clipă pe gînduri, cere cheia, apoi încuie ușa și dispare din cîmpul triunghiular al privirilor.

Rămas singur, se pune în genunchi și folosește telefonul pe post de lupă. Cercetează cîrpa, cercetează urmele de pe pereți și striurile din podea. La un moment dat, se oprește. La îmbinarea zidurilor e o fisură pe unde fuge o furnică. Aprinde lanterna și, în interiorul bortei, în lumina crudă, lupa telefonului dezvăluie un bărbat de doi milimetri în pielea goală. Cu o mînă își acoperă sexul, iar cu a doua își ține arătătorul în dreptul buzelor.

— Șșșt, se aude încet, dar încet de tot.

Polițistul se uită lung, stinge lanterna, apoi se ridică în picioare, bagă telefonul în buzunar și deschide ușa. 

Timpul nu curge la fel și viețile nu pot fi comparate

E ora trei după amiaza. Musca muncește din greu să ajungă la marginea halbei. Înoată de o jumătate de oră. E insuportabil: soarele o bate în cap, valurile și spuma o obosesc, berea o îmbată. Cu mințișoara înecată în alcool, bănuiește că va muri curînd.

Halba zace uitată pe masă de aproape o oră. Marea nesfîrșită în care vietatea își pierde mințile de disperare nu are decît două degete răsuflate pe fundul recipientului din care a băut Popescu, portarul de la Primărie. El bea regulat în timpul programului. Zice că se duce să se pișe și să tragă o țigară – și dă berea pe gît fulgerător. Îi mai rămîne timp și de cîteva fumuri. Dar azi nu a avut noroc. L-a văzut contabila, Ghirdănescu sau Ghirlănescu. Așa că a lăsat înciudat pe fundul halbei două degete de lichid. Ce nu știe Popescu e că scorpia nici nu se dusese la bancă, cum i-a zis sus și tare primarului, ci a zbughit-o drept la second hand-ul unde băgau marfă nouă. Așadar, contabila nu numai că nu s-a uitat în paharul portarului, ci a încercat să camufleze pachetul voluminos pe care plănuise să-l ascundă în cutia imprimantei. De o oră, berea a rămas pe masă, neatinsă, în așteptarea chelnerului. Pînă și halba s-a scîrbit cînd s-a procopsit cu insecta înăuntru.

Nae, chelnerul, sprijinit într-un cot, își savurează victoria. Toată dimineața gonise musca prin bucătărie, fără succes, cu șervetul, cu palma și cu Libertatea. Acum, o privește satisfăcut și o plimbă cu degetul spre centru. Clienți nu sînt, iar insecta îi sugerează, nu se știe de ce, naufragiul Titanicului, la pachet cu salvarea lui Di Caprio. Asta pentru că berea e dulce, îi explicase el Eleonorei, picolița. Muștele trag la dulceață ca la căcat. Fata l-a privit neîncrezătoare. Cum naiba? Berea e amară. Ea nu pune niciodată gura pe bere. Singurul lucru care-i place e „Tămîioasa“, îndoită cu sifon. Da’ nu cumva să dea dracu’ să-i între ei vreo gînganie în pahar, că schimbă foaia. Așa a făcut chiar de dimineață, cînd l-a repezit pe Ghiță, bucătarul, care încercase să o piște de fund. I-a zis, cu voce tăioasă:

— Ți-o tai, dacă mă mai atingi! Numai gagicu’ meu pune mîna pe mine!

Nimeni nu știa că bucătarul uitase aseară carnea de mici pe masă… Nu multă, cam o oală întreagă. A fost tare deprimat, nu i se mai întîmplase așa un pocinog niciodată. La patrușcinci de ani e semn de bătrînețe, și-a zis. Ce să vezi?, cu o oră mai devreme își spunea pe drum că niciodată nu s-a simțit mai tînăr. Era hotărît, după o lungă chibzuială, să divorțeze de Mimi și să înceapă o viață nouă cu Miriam. Nimeni nu o știe încă pe Miriam, dar or s-o știe toți! E un înger tînăr, numai mușchiuleț și fibruță, nici un pic de grăsimioară. Se vor îngălbeni de ciudă. Apoi, cînd a intrat, a văzut mizeria și a simțit duhoarea. S-a ofilit. A spălat, a dat cu oțet și nu s-a prins nimeni, numai pe blestemata de muscă n-a păcălit-o. Și-a mirosit mîinile înainte să-i prindă fetei între degete o bucățică de bucă. A ciupit-o pe Eleonora, e adevărat, dar fără intenție, de ciuda micilor. Acum, cînd se uită la ea, îi vine să roșească. Gîndurile vesele au fost definitiv întoarse cu fundu-n sus. Și dacă îl toarnă, mizerabila? Îi strică toate ploile.

Fata, însă, l-a și uitat, că nu e rea la suflet, e doar spurcată la gură. E, și ea, deprimată, dar din alt motiv. Corneluș, noua ei cea mai mare iubire, o traduce, e sigură de asta și nu e în apele ei. Azi noapte a dormit înainte să… Cică a fost obosit. S-au certat de cum s-a crăpat de ziuă, iar el a plecat trîntind ușa. Adio! Deși e iulie, Eleonorei îi tună și-i fulgeră. Nu poate sta locului și adună nervoasă puținele resturi de pe mese. Ia halba buclucașă de sub nasul lui Nae. Musca e cu un picioruș la mal. Și-l agită de zor, încercînd să se agațe de sticla lipicioasă. Eleonora se înseninează brusc, ia un pai strivit și o scufundă la loc.

— Corneluș, iubi, vezi tu pe dracu’! – șoptește ea înseninată și zîmbește crud. Ia să vedem, cît mai reziști? 

Apelul ratat

Toate mărunțișurile, dar și chestiile mărețe din casa lui au un nume și un loc ale lor. Ciorapii crem, negri, albaștri au sertărașe diferite și ațici prinse-n țesătură, care să identifice perechile. Pantalonii gri sunt în stînga, cei bleu marin, în dreapta. Umerașele au o ordine numai de el știută, pe care v-o pot descifra eu: ROGVAIV. Baia e o încîntare, bucătăria, o lumină. Cîte femei i-au călcat pragul, toate au dus mîna la gura. Nimic nu a fost lăsat la voia întîmplării. Ordinea e deplină. Și toate acele femei l-au întrebat: „Ești contabil?” A răspuns mîndru, deși cu o modestie frumos înțepenită pe față: „Chimist”.

Prietenii lui sunt, la rîndul lor, clasificați ca în tabloul lui Mendeleev. Valențe ușoare, metale grele, izotopi. Fiecare are un rol, fiecare intră într-o combinație. Valențele multiple sunt excluse. Pe rînd, ei au zilele și orele la care pot fi sunați. Le cunoaște tabieturile aiuristice, de aia, chiar dacă sunt prieteni, nu le cere niciodată ajutorul înaintea prînzului. De fapt, nu le cere niciodată ajutorul. Natura lui nu cunoaște noțiunea de ajutor. O singura ezitare a avut. Atunci cînd chefliul clasei, Gelu, parcă Gelu îl chema, da, el e, sigur, a murit în Bucegi, pe jepi. O clipa l-a tentat ideea de a-l șterge. Dar natura nu cunoaște pierderi. Ci numai transformări. De aceea, a creat o rubrica speciala, „Decedați”. Absent și compătimitor, o parcurge uneori. Acum sînt șapte.

Istoria cărții lui de munca e fascinantă. Daca universul s-ar fi vorbit să aranjeze lucrurile nu le-ar fi potrivit mai bine. De fiecare data cînd s-a mutat, a făcut-o în urma unei combinații preț/calitate infailibile. I-a ieșit întotdeauna în cîștig. Din păcate, Cornelia, iubirea vieții lui, cea pentru care ar fi fost în stare să răstoarne munții, să inventeze un sistem universal, o lume perfectă, Cornelia, zic, a dispărut. Ultima ei vorbă a fost una al cărei sens nu l-a înțeles niciodată: „Vreau să trăiesc, nu să mor.” De parcă despre moarte ar fi fost vorba, nu despre viață și atît de multă iubire. Mult timp după aceea, la unul din party-urile companiei, a auzit un tîmpit vorbind despre legătură dintre eros și tanatos. I s-a părut interesant. A căutat a doua zi pe net (își notase în carnețel noțiunile) și a descoperit că e vorba de dragoste și nițică moarte, nu mult, un vîrf de cuțit. Suficient. Dar el n-o strînsese niciodată de gît. Nu a chinuit-o. Nu i-a limitat libertatea, nu a visat-o și nici n-a lăsat-o într-o baltă de sînge. Tot ce i-a cerut, i-a pretins a fost să fie, dracului, rațională. Și ea? Ea… De fiecare dată cînd ajunge cu gîndul aici, se întunecă, i se borșește compoziția cristalină a gîndurilor. Doar două palme i-a dat, lîngă ușa de la ieșire. Și, de intrat, nici n-a mai intrat vreodată. A dispărut ca și cum n-ar fi fost. Ce de tîmpenii circulă în virtual – și-a zis și a închis calculatorul. Și a rămas singur, curtat vremelnic de domnișoare dezordonate și cu mințile rătăcite.

În dimineața asta, telefonul a sunat prostește, pe cînd se lumina, la șase dimineața. Cine să fie idiotul? A numărat în gînd pînă la douăzeci. Telefonul a tăcut și a luat-o de la început. S-a uitat pe ecran și a încremenit, în pijama, cu ochelarii strîmbi pe nas. Era numărul nemernicului de pe Jepi. Cel cu care îl otrăvise Cornelia. Mort de douăzeci de ani și neîngropat. S-a uitat aiurit la telefon. Ce glumă sinistră! Apoi, telefonul a tăcut și, pentru prima dată, a rămas în așteptare, cu ochii pe ecran. Peste două ore, la cafea, a apelat înapoi, convins că e o farsă. Cineva a decroșat.

— Alo? Gelu? a zis cu o voce studiată.

De răspuns, nu i-a răspuns nimeni, însă se auzea vîntul iernii, atît de tare, de parcă ar fi fost în camera alăturată.

Florin IARU