Povestitori
ELIS ALI-AGI
ELIS ALI-AGI. Am 18 ani, sunt elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Ion Creangă” din București. Scriu proză, iar în urma Taberei de creație „Tinere Condeie” și a Atelierului de creație „Poezie în Viață” (susținut de scriitoarea Nina Vasile), am început să scriu poezie. Am publicat o proză scurtă pe site-ul laconic.ro. Înainte de a așterne cuvinte pe hârtie, pictez.
Carmen împărtășea un secret. Un secret pe care l-a ținut toată viața la vedere și nimeni nu l-a auzit. Și chiar dacă l-ar fi auzit cineva nu i-ar fi spus contrariul, ar fi consolat-o cu adevăruri paralele, pliabile oricărei situații. Nu ar fi existat un băiat cu părul de carton, cu fața vânjoasă, cu ochii dulci, cu buzele pline și minte frumoasă care să-i spună: Te iubesc, Carmen! Nu, și asta pentru că fata cu părul cu unde mov de galaxii atlantice, cu ochii aurii și buzele scăldate în miere și lapte îi pedepsea. Le cumpăra micul con din piept cu sclipiri unice, cu torța unui fum de copilărie fără ca ei să mai apuce să spună iartă-mă. Pentru că nu ar fi spus-o niciodată.
Era o zi din vremea în care îți aduci aminte de întâmplări de parcă ar fi vise, de parcă nu s-ar fi întâmplat niciodată. Rareș și Carmen stăteau în nisip, era fin și le zgâria celulele de melatonină, iar soarele le bătea prin sticla ochilor. Se jucau cu lopățica în nisip. Rareș avea forme din câte și-ar fi dorit Carmen să facă castele. Și au făcut până când pe Carmen a venit să o ia mama ei. Asta își mai aduce aminte Carmen, fetița cu părul purpuriu și ochii aurii. Își mai aduce aminte de Rareș, de băiatul cu tricou albastru și pantaloni albi, cu o bască pe cap și cu lopățica portocalie, cu casa din care iese un nuc imens care se înalță până la Sfântul Petru. Dar Rareș nu-și mai aduce aminte de Carmen sau cel puțin asta arată când vine de la liceu cu ghiozdanul greu în spate și în poartă îl așteaptă bunicul, nu o mai salută și nici nu o mai recunoaște. Și Carmen mai știe că de fiecare dată când trece pe lângă casa maro cu gard verde și crini portocalii la poartă, nu poate uita că era un soc după gard înainte să vadă nucul bătrân. Nu uitarea a dezamăgit-o pe Carmen, nu, asta s-a întâmplat de mult, înainte să înțeleagă ce înseamnă sentimentul ăsta mic, cât un bob de mazăre care crește și îți rupe țesutul interior creând particule mici care se despart și circulă, care se îndrăgostesc și se iubesc și se împrăștie și se înmulțesc. Nu, Carmen nu s-a gândit nici la băiatul cu părul negru cărbune, cu pielea maronie și genele de basm atunci când l-a pedepsit să nu cunoască iubirea până nu o va face ea. Carmen s-a gândit cum ar fi să vorbească iar cu Rareș. S-a gândit ce va găsi după gardul verde cu romburi prin care se strecoară inofensiv lumina pe care ea o căută, s-a gândit cum ar fi ca Rareș să o recunoască iar.
Ieșise într-o după-amiază, de sub gardul lui Rareș, pisica ei cu pete albe și blană neagră. A luat-o în brațe și a mirosit Mâna Maicii Domnului care se întindea pe partea din dreapta a porții. Se scurgea din gardul de ciment, dintre cele două curți. Și s-a uitat pe crăpătura din romburile verzi trasate finuț cu rugină. A văzut garajul, dar nu mai era nisipul acolo și a văzut o umbră, și umbra avea culori și culorile acestea în aparțineau lui Rareș. Din ziua aia Carmen și-a petrecut toate după-amiezile la Rareș și de fiecare dată când trecea se gândea când o să înflorească crinii mari cu tulpină groasă care formează o pădure de frunze, care au sevă bogată, care își întind antenele presărate cu bomboane de praf galben și care au petalele brăzdate de unde magnetice. Atunci se gândea și când va iubi ea.
Într-o zi, de la începutul lui august, când soarele bătea mai plăcut decât în toate zilele de aprilie și lumina lila a cerului îi contrasta perfect părul mov al lui Carmen, Rareș o a invitat-o la lac. Era ciudat, căci ultimele luni și le-au petrecut doar la Rareș. Pe lac era plăcut – pe brațe li se încolăcea o răceală a aerului și apa mirosea atât de puternic. S-au așezat pe margine și în fața lor două lebede se legănau, făcând valuri ca undele magnetice. Rareș s-a uitat la Carmen, s-a uitat drept în adâncul ochilor ei și a lovit-o puternic: Te iubesc, Carmen! Și-a atinse buzele încet de ale ei, lăsând ca suflul respirației lui Carmen să îi ia tot. S-au întors tăcuți și s-au despărțit la poarta lui Rareș. El a strigat-o, a întrebat-o dacă se văd și mâine, dar Carmen nu s-a întors, nu i-a răspuns, ea a văzut crinii portocalii cum străluceau în grădina porții lui, le-a văzut floarea bogată, floarea înflorită. A doua zi, Carmen nu l-a vizitat pe Rareș, nici în a treia, nici după o săptămână, nici când Rareș i-a bătut în poartă, iar mama lui Carmen i-a spus că se mutase pentru facultate. Rareș nu înțelegea, nu voia să înțeleagă și nu voia să-și șteargă nici lacrimile care-l năpădeau. Nu voia să o urască că s-a îndrăgostit de ea, când el nici nu o mai recunoștea pe fata aceea cu părul mov și ochii aurii. Că și-a bătut joc de el, că ea nu-l iubește, și nici nu a vrut.
În primăvara anului următor, Carmen s-a întors. Dădea să intre când l-a văzut pe băiatul cu tricou albastru, cu pantaloni albi și lopățică portocalie cum intră în curte, dar se oprește înainte, și se uită și el la ea și ochii îi strălucesc puternic și reflectă nuanțe de auriu, iar gura îi formează perfect numele: Carmen! Dar Carmen nu îi spune nimic, intră în curte și mai rămâne puțin pe gânduri. Deschide ușa casei și se întoarce. Nucul bătrân e atât de înalt, încât dacă ar cădea, ar ajunge până la ea în curte. Pe partea cealaltă, Rareș rămâne înlemnit. Nu poate înțelege nici acum și ochii îi sunt brăzdați de cercuri mici, rotunde. Se întoarce și privește nucul, e ultima dată când o mai vede pe Carmen. Iar eu? Eu am văzut totul departe, mai sus decât privirile lor, de undeva de unde, Carmen mi-a spus secretul ei, iar Rareș nu o mai așteaptă și totul s-a oprit la mijloc, sub bătrânul nuc.
Elis Ali-Agi
STELIANA DALCĂ
Mă numesc Steliana Dalcă și m-am născut pe 10 octombrie, o dată pe care o consider cu un strop de magie. Am 17 ani și sunt elevă în clasa a 12-a E la Colegiul Național „Elena Ghiba Birta” din Arad, la filologie. Alegerea acestui profil nu a fost întâmplătoare, ci a reflectat mereu pasiunea mea pentru cuvinte, pentru limba română. În scris, îmi place să creez personaje autentice, fiecare cu vocea și personalitatea sa unică și să le dau viață prin cuvinte. Obișnuiesc să iau frânturi din viața oamenilor și să creez o poveste baza acestora. Nu e nimic mai frumos decât să scrii ceea ce vezi și ce auzi. Sunt o iubitoare de viață.
Ce să fie oare?
— Ce-ai mai aflat? Ultima dată când ne-am văzut erai la un pas să descoperi ceva mare.
— „Ceva mare”? zâmbește Radu misterios, aruncând o privire peste ochelarii de pe ochi. E periculos de mare!!! exagerând ca de obicei. Nici nu știi în ce te-ai putea băga.
Andrei își îndreaptă spatele, deschide ochii tare de tot și înghite în sec la auzul cuvântului „periculos”.
— Te-ai băgat în combinații periculoase?
— Păiii… am aflat de la un prieten, știi tu, tipul din port… face niște transporturi. Și nu orice transporturi, răspunde Radu cu complicitate pe buze.
— Transporturi? Vorbim de lucruri ilegale?
Andrei îl privește fix, sperând ca Radu să înțeleagă spaima din privire.
— E ilegal să ai așa ceva dacă nu ai grijă. Până să ajungă la tine, marfa e împachetată atât de bine de parcă ar fi cocaină. Cu precizie chirurgicală.
— Dacă cocaină nu e, atunci ce e?
— Ceva mai cu greutate.
Andrei încremenește.
— Și ce-mi spui mie toate astea? O să mă bagi și pe mine la mijloc? Întreabă Andrei cu tremur în voce.
— Aș putea eu să te las pe tine, bunul meu prieten, să nu te bucuri de așa ceva? Adică știi prea bine, băieții din port sunt atenți la fiecare detaliu.
— Păi și ce vrei să fac eu cu informația asta? Te bagi în așa ceva și te aștepți să fiu de acord? Ai idee în ce pericol te bagi?
Radu îl privește un moment și încuviințează:
— Ai dreptate. Drept pentru care, să nu mai spui nimănui despre asta. Cu cât știu mai puțini oameni, cu atât mai multă marfă pentru noi. E doar un joc de piese pe tabla noastră. Dacă știi cum să joci, câștigi. Altfel, pierzi tot.
— Ce joc, mă? Îmi vorbești de nu știu ce marfă și combinații dubioase… Ce, vrei să intrăm în vizorul poliției?
— Nu-i așa de simplu. Băieții care sunt cu adevărat periculoși nu sunt tocmai cei din port. Sunt cei care ne trimit nouă marfa. Sunt mai discreți, se plimbă cu BMW-uri negre, nou-nouțe ca să nu-ți dai seama că ei ar putea deține acasă, în garaje, așa marfă scumpă. Că doar de aici vin inițialele mărcii BMW: Bă, mă vezi? (imaginează-ți ce e scris cu w). Se plimbă pe lângă tine, îți arată că sunt acolo, dar nici nu știi ce se află în preajma ta.
— Ăștia-ți vând ție marfa?
— Ai răbdare, o să-ți explic. Știi cum e, nimeni nu face nimic fără să fie urmărit.
Andrei devine din ce în ce mai agitat.
— Stai! E vorba de mai mulți? E o rețea, sau cum? Radu, în ce ne-ai băgat? Dacă vin ăia peste noi, cine naiba ne mai scoate?
— Băieții ăia sunt doar un punct de legătură. Dar cine-i mișcă pe toți ăștia? E altcineva, o mână invizibilă.
— Asta devine tot mai nebunesc!! Se agită Andrei. Deci, tu faci parte dintr-o operațiune care implică droguri, mașini luxoase și figuri misterioase care te urmăresc? Unde naiba ne-am dus cu viața asta?
— Marfa asta e un drog, într-adevăr. Vrei să ai tot mai multă. Dar nu e totul atât de negru. Îți repet, e un joc. Tu ai impresia că lucrurile sunt mai complicate decât sunt de fapt.
— Încerci să mă liniștești în timp ce îmi spui că suntem urmăriți?
Radu scoate telefonul din buzunar, îl butonează rapid și îl întinde lui Andrei. Pe ecran apare un site de licitații.
— Ce e asta? Întreabă Andrei complet derutat.
— Asta e marfa de care-ți vorbeam. Nu e trafic de droguri. Băieții ăia cu BMW-urile? Sunt colecționari de antichități. Împachetează statuete, vaze de porțelan, tablouri vechi și îți asigură și transportul dacă vrei să cumperi, ca să nu te duci acasă cu o vază de jumătate de metru într-o plasă, nu? Totul e la nivel de artă, nu de droguri.
— Deci, toată afacerea asta e despre antichități?
— Exact, spune Radu râzând. Ți-am spus că e un joc. Un joc de piese rare. Și noi putem intra, dacă știm cum să jucăm. Adică cum să obținem cel mai bun preț la licitații.
— Am crezut că mă bagi în ceva afaceri cu droguri.
— Andrei, ai văzut prea multe filme, glumește Radu.
— Dar de ce BMW-uri?
— Păi, între atâtea vechituri, vor și ei să aibă ceva nou și strălucitor.
Steliana Dalcă
Ana Patricia Josanu
ANA PATRICIA JOSANU. Am 17 ani şi sunt elevă în clasa a XI-a la Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc” din Bucureşti. Sunt o entuziastă a dramaturgiei şi-mi place să vizitez locuri învăluite în istorie – atât din ţară, cât şi din străinătate. Atunci când scriu, lumea înconjurătoare este cea mai valoroasă sursă de inspiraţie şi-mi doresc să transpun cât mai multe dintre nuanţele acesteia în proză. Îmi place să povestesc despre oameni, pentru oameni.
Răsfoiesc caietul, cu inima sărindu-mi din piept. Nu găsesc niciun text asemănător cerinţei date și simt că o să plâng – cu siguranţă mă va pedepsi. Cu fardul său albastru deschis, cu parfumul sufocant de trandafiri şi rujul roşu aprins, învățătoarea este cu trei bănci mai în faţă. Trebuie să-mi controlez expresia – altfel, îmi va face observaţie, iar întreaga clasă mă va vedea plângând. Cu fiecare secundă, femeia se apropie şi sunt învăluită de groază. Mintea mi-a îngheţat, simt că mă sufoc şi nu găsesc nicio scăpare – decât poate să mă prefac că leşin, să plec de urgenţă la cabinetul medical al şcolii; dar dacă-mi va suna părinţii să mă ducă acasă?
Eric, cel mai îndrăzneţ din clasă, se încumetă să-i spună Învăţătoarei că textul pe care dânsa ţine să-l verifice fusese o temă opţională – aşadar, nimeni nu-l făcuse, – dar femeia zbiară la el, pretinzând că minte. Când Învăţătoarea se mai apropie cu o bancă, o văd: agenda de piele roşie, pe care o ţine mereu aproape şi în care-şi notează toate lucrurile rele pe care le facem sub forma unor buline negre – văzute pe atunci drept ghiulele umilitoare, a căror greutate o simţeam atârnându-mi la picior. În câteva momente, îmi voi primi condamnarea.
***
Cu timpul, sentimentul de frică s-a estompat într-unul de ură, iar mai apoi într-unul de disconfort şi neîncredere, învăluind acei ani într-un parfum amărui. Îmi stricam dispoziţia când mă gândeam la femeia care s-a lăudat atâta timp că “mi-a pus stiloul în mână”. Din cauza ei, obişnuiam să mă trezesc pentru a verifica de zeci de ori dacă am toate caietele pentru următoarea zi în ghiozdan şi reanalizam fiecare temă până când eram convinsă că este în totalitate corectă. Nu îmi permiteam să greşesc.
***
Femeia ajunge la banca mea cu o privire de gheaţă. Caietul este deschis la o pagină goală, iar ochii mei ruşinaţi sunt aţintiţi asupra pliurilor sarafanului. Nu îndrăznesc să ridic privirea cât timp Învăţătoarea analizează caietul, ci abia atunci când aud cum capacul pixului roşu este dat la o parte. Mă gândesc zadarnic că nicio altă pedeapsă nu se va compara cu ruşinea simţită în acele momente. Dar în loc să măzgălească în agendă o mică ghiulea în dreptul numelui meu, se apleacă şi scrie un “Bravo!” caligrafic în susul paginii golaşe – iar inima îmi stă în loc.
-Rămâne micul nostru secret; până mâine, tema va fi făcută! Tu de obicei eşti cuminte…ar fi păcat să iei o notă mică…
Printre lacrimi, dau din cap şi încerc să murmur câteva mulţumiri disperate, care se pierd înainte să-mi părăsească buzele. Dar Învăţătoarea pare să fi înţeles; şiroaie de lacrimi îmi înceţoşează privirea. În surdină aud tocurile sale înaintând pe pardoseala clasei – şi reproşurile la adresa Gretei, cea mai deşteaptă fată din clasă. Confuzia mea de atunci nu a fost egalată decât de frica de mai târziu de a pierde un lucru pe care nici nu ştiusem că-l am.
Am ajuns să tânjesc după acel sentiment de privilegiu, de libertate iluzorie, cu fiecare respiraţie pe care mi-o permiteam în prezenţa Învăţătoarei. Mai primisem o şansă – atunci când nici Greta nu fusese cruţată, așa că am răsplătit-o pe Învăţătoare cu zeci de buchete de trandafiri și laude nemăsurate – nemeritate? De atunci, un simplu “Felicitări!”, pe care niciun alt elev nu-l mai primea lângă calificativ, la un test pentru care nu ieșisem la joacă o săptămână, însemna că pot și sunt – ce sunt? cea mai bună. Dar cine sunt? nu am aflat încă.
Ana Patricia Josanu
Timotej Vanko
TIMOTEJ VANKO. Locuiesc în Nădlac, unde studiez în clasa a XI – a la Liceul Teoretic „Jozef Gregor Tajovský“. Iubesc arta, în special literatura, pasiune pe care am îndrăgit-o încă din clasa a VI – a, când am participat pentru prima dată la concursul de scriere creativă „reStart literar”, coordonat de Florin Iaru, Ioan Matiuț și Dan Mircea Cipariu.
Actorul
Timotej Vanko
Hector, un tânăr în vârstă de 24 ani, intră în clădirea teatrului. Nu se uită niciunde, nu este atent la nimic. Gândirea îi este haotică. Trece numeroase coridoare. Ajunge în fața scenei.
– Bună, băiete, spune regizorul, cu privirea îndreptată în jos, la scenariul piesei de teatru.
O doamnă pe nume Iulia, care stă așezată pe un scaun lângă regizor, își întoarce capul spre Hector.
– Bună, Hector, îi spune.
El însă nu răspunde. Nici nu-i privește, pe ea și pe regizor. Cu o față pierdută, se așază pe un loc, departe de ei. Femeia se ridică din scaun și merge spre el.
– S-a întâmplat ceva, Hector? îl întreabă.
– Nu, nimic, îi răspunde acesta, cu o voce moartă.
Regizorul își ridică ochii din hârtii. Îl privește pe Hector. Își dă seama că ceva rău i s-a întâmplat. Nu spune însă nimic.
– Bine, copii! exclamă regizorul. Urcați pe scenă.
Hector și Iulia pășesc pe scenă. Trec în spatele cortinei.
– Puteți începe, spune regizorul. Hector se așază pe un scaun din centrul scenei.
Din spatele cortinei iese Iulia, cu un zâmbet strălucitor pe față.
– Ce zi frumoasă, am dreptate? spune, plină de fericire.
– Da, spune tânărul, cu o voce pierită și cu privirea îndreptată în jos. Știe replicile, dar nu se gândește acum decât la prietena sa, care l-a părăsit.
– Soarele strălucește, nu e niciun nor care să-l acopere, ah, totul străluește! A, și uite, am făcut rost de făină și drojdie de la vecini. Și ouă, uită-te câte sunt! Cu toate acestea voi putea coace o pâine! O să mâncăm până ne săturăm!
– Da, spune bărbatul, cu același aer.
– Ar trebui să sărbătorim, nu-i așa?
– Da.
Femeia se liniștește și se uită curioasă la Hector.
– Ce-i cu tine, Sebastian?
Hector nu spune nimic. Femeia se apropie de el.
– Hai, cu mine poți să fii sincer.
– Chiar nu știi, Aurora?
– Hai, spune-mi. Ce te deranjează?
În mintea lui Hector se ivește deodată viața sa reală, plină de sărăcie.
– Chiar nu vezi? Totul! Viața mea e un dezastru! – Se străduiește să nu plângă. – Țipă: Nu am bani, nu am niciun talent, nu am un loc de muncă! Nu am nici familie. Se gândește la prietena, pe care a pierdut-o. Nu se mai poate controla și începe să plângă și să se smiorcăie. Se ridică de pe scaun. Îi întoarce spatele Iuliei.
Femeia se întristează.
– Și eu ce sunt?
Hector amuțește. Se gândește la toate clipele petrecute cu Iulia. Cele în care vorbeau despre cele mai intime lucruri, cele în care își zâmbeau și râdeau ca nebunii. Regretă puternic fiecare clipă în care lipsa banilor îl împiedica să-și exprime dragostea față de ea.
– Nu sunt demn de o fată ca tine. Du-te și găsește-ți un alt bărbat. Unul care îți va putea oferi un loc comfortabil, în care să dormi și mâncare, cu care să-ți umpli stomacul. Căci eu, face o pauză, căci eu nu ți le voi putea oferi.
– Tu îmi dai ceva mult mai important. Dragostea ta.
Hector își amintește deodată de toate clipele, în care era rănit, stresat și suferea grozav din cauza concendierii sale de la locul de muncă și că Iulia era prima și singura persoană care a venit să-l ajute, cu vorbele ei dulci și încurajatoare, cu mângâierile și îmbrățișările ei calde. Abia acum și-a dat seama de asta, și cât de naiv era când a lăsat-o pentru una frumoasă și fițoasă.
– Nici măcar dragostea mea nu e suficientă. – Reproșurile și regretele îi apăsau și îi storceau sufletul.
– Despre ce tot vorbești, Sebastian?
– Găsește pe cineva care să-ți poată oferi totul.
Iulia se apropie încet de Hector. Stau unul în dreptul celuilalt.
– Tu ești totul pentru mine, îi spune. Cu mâna ei delicată îi întoarce capul înspre ea. Ochii lui o privesc. Îl sărută.
Hector este șocat și tremură tot. „Nu pot să cred.”, își spune Hector. „Încă mă iubește.” După o clipă, închide ochii, și o îmbrățișează puternic. O sărută pasional. Regizorul face semn cu mâna, cortina este trasă și scena, ascunsă. Nimeni nu-i poate vedea.
– Cum ți s-a părut? îl întreabă Iulia pe Hector.
– Sunt un prost că îmi dau seama doar acum.
– Îți dai seama de ce, Hector?
– Te iubesc, Iulia. Te-am iubit întodeauna.
Iulia se uită la el, nu-l înțelege.
– Poți ieși din personaj acum, îi spune. Râde.
Hector o privește serios și îngrozit. Expresia feței Iuliei devine serioasă.
– Stai, tu vor…
Deodată sunt amuțiti de sunetul unor aplauze răsunătoare.
– Bravo, copii! se aude vocea regizorului. Bravo!
Ies din spatele cortinei.
– Ați fost minunați, copii! Iulia, sărutul acela improvizat, genial! Și tu, Hector. Vai, îți spun că din clipa în care ai venit, te-am văzut deja transpus în personaj. Și pe scenă, nu te-am văzut pe tine, ci pe Sebastian. Jos pălăria la amândoi. Sunt mândru de voi, copii!
– Vai, domnule regizor, sunteți prea bun, spune Iulia.
– Repetițiile s-au terminat. Hai, puteți merge acasă.
– Dar, nu ar mai trebui să repetăm?
– Scena a treia v-a mers bine. Data viitoare vom repeta următoarea. Hai, acasă.
Cei doi coboară de pe scenă. Hector se uită doar la Iulia, dar ea îl evită. Ies din sala de teatru. Când ajung afară, Hector strigă la ea: Iulia! Ea întoarce capul. Vine înspre ea.
– Vreau să vorbim, îi spune.
– Despre ce, Hector?
– Despre, tot. Iulia, am fost un prost că am ales-o pe…
– Nu trebuie să-mi spui nimic. Știu ce vrei să-mi zici. Vrei să dau timpul înapoi. Ei bine nu o voi face.
– Iulia, mă voi schimba, o să te iubesc doar pe…
– Nu, Hector, lasă. Se întoarce cu spatele, se îndepărtează. Hector stă nemișcat. Nu știe ce să mai spună.
– Îmi pare foarte rău, Iulia! Nespus de rău!, îi spune Hector.
Ea nu răspunde.
– Te rog, iartă-mă.
De ce ar spune așa ceva? Știe foarte bine că Iulia nu o va face. Ea își întoarce capul spre Hector. Stă câteva clipe fără să scoată o vorbă. Se gândește la ce să-i răspundă.
– Te iert, spune Iulia, și, fără alte cuvinte, se întoarce și pleacă.
*
Cu obrajii umezi de lacrimi și reci de la frigul iernii, cu privirea la șosea, Hector pășește pe străzile Aradului. Nu este conștient de nimic, în afară de durerea inimii sale. Char și așa, nu se simte deloc comfortabil să știe că îl privesc oamenii de pe stradă în starea sa de deprimare. Își dorește, în subconștient, să locuiască mult mai aproape de teatru, ca să nu fie nevoit să meargă atâta drum până acasă. Se oprește o mașină lângă șosea, chiar lângă el, dar nu o bagă în seamă. Din ea aude un strigăt:
– Hei, Hector! Vino în mașină că îngheți de frig aicea.
Hector se uită la mașină. Îl recunoaște pe domnul regizor, îmbrăcat într-un palton de culoare maro. Hector merge mai departe. Vrea să fie singur.
– Hai, te rog eu! Știu că locuiești departe. Și în plus, e în drum spre apartamentul meu.
Lui Hector e frig. Simte că nu va rezista până acasă. Dar, și așa, vrea să meargă singur, pe jos. Bate un vânt care-l taie pe tot corpul. Se răzgândește.
Intră în mașină, trage ușa după el, în următorul moment, sunt în mișcare, în mijlocul mașinilor, luminate în galben și albastru, de farurile lor.
Pentru câteva secunde, amândoi tac. Regizorul se uită în față, prin parbriz, dar îl privește câteodată și pe Hector. Observă expresia feței sale deprimate. Vrea să-i spună ceva. Nu-și găsește cuvinte. Strălucirea lămpilor de pe marginile drumului luminează întreg interiorul mașinii.
– Vreau doar să te felicit încă o dată, pentru interpretarea din ziua aceasta, băiete. M-ai surprins într-un mod foarte plăcut. Faptul că ai reușit să intri în pielea personajului atât de adânc și de profund, este magnific.
Regizorul îl privește. Vede că nu-l ascultă. Hector se uită prin parbriz, fără a se concentra la peisaj. Mintea îi este copleșită masiv de reproșuri.
– Uite, băiete. Nu știu ce te-a rănit în ultimele zile, și nici nu este problema mea să aflu. Dar vreau să-ți spun un lucru. Te poți folosi de asta.
Hector își întoarce capul spre el.
– Îmi cer scuze dacă ți se pare cam nepotrivit ce vorbesc, dar așa e. Ești un artist, fiule. Iar artiștii trebuie să fie autentici. Și cum își pot dobândi cel mai bine autenticitatea? Păi, se inspiră din viețile lor proprii. Ernest Hemingway, Fryderyk Chopin, Vincent van Gogh și o mulțime de actori s-au inspirat în operele sale din propriile lor vieți, fie că erau fericite sau tragice. Și uite, unde au ajuns!
Mașina se oprește la semafor.
– Când te-am văzut la teatru astăzi în … starea în care erai, te-am lăsat așa. Știi de ce? Pentru că exact așa este și personajul pe care-l joci. Iar, căci ai fost influențat de sentimentele potrivite, a ieșit ceea ce trebuie.
Cercul verde de pe semafor se luminează. Mașina pornește din loc.
– Dar spune-mi: Ai fost influențat de sentimente sau ai intrat intenționat în pielea personajului?
– Am fost influențat de sentimente. Dar știu că nu e bine, că trebuia să simt ce simte personajul și nu ce simțeam eu…
– Băiete, nu-i nici o problemă. Ești la început de drum. Mai ai multe de învățat. Actoria este o artă delicată, să știi. Se măiestrește cu anii. Dar de tine nu mă tem că nu o să reușești. Ai potențial.
– Credeți asta?
– Sunt convins de asta.
Regizorul oprește mașina. Au ajuns la blocul, în care locuiește Hector. Bărbatul iese din mașină. Îl privește pe regizor.
– Vă mulțumesc, domnule, îi spune Hector. Pentru … cuvintele încurajatoare.
– Cu drag, fiule.
Mașina o ia din loc. Hector se gândește câteva clipe la ceea ce i-a spus domnul regizor. După gândurile i se întorc înapoi la Iulia. Cu tristețe și mândrie în același timp, își spune: Grea e viața de artist! Și intră în bloc.
Timotej Vanko
Aud un glas gros și un tropăit greu. Un monstru e în casa mea. Îl aud cum urcă scările. Simt un tremur ciudat. Diavolul e aproape, îmi spun. Îl aud în fața ușii. O deschide. Mă întorc rapid cu spatele la ea. Stomacul mi se contractă. Imediat deschid Biblia, în timp ce îi aud tot mai tare pașii. Încep să citesc. „Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine.” Îmi repet versul de cel puțin cinci ori în minte. Nu merge. Zgomotul pașilor dispare. Este chiar lângă mine. Îi simt respirația, ca o lamă, care îmi zgârie gâtul și umerii. Nu-mi întorc capul. Cu mâinile tremurătoare, întorc paginile Sfintei Cărți. „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, pentru că Tu ești cu mine.” Simt o ușoară mângâiere în inimă. Dar tot nu mă opresc din tremur. Întorc din nou paginile. Isaia. „Dacă vei merge prin foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde.” Monstrul nu-mi poate face nimic. Cred în asta. Inconștient, întorc paginile la Ioan. „În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea.” Deodată, mintea mi se luminează. Zâmbesc. Îmi ridic privirea spre geam, înspre cer. După vreo zece minute, mă întorc și monstrul a dispărut.
Pe Internet
Timotej Vanko
Era magic la început, însă acum, parcă nu mai are sens.
Asta trecea prin mintea lui Ortho în momentul de față. Este ora două dimineața, orașul este pustiu și luminat, poate pentru extratereștri, de lumini galbene și ușor pâlpâitoare și toată lumea e în stadiul de repaus. Toată lumea în afară de Ortho.
– Vai de zilele mele, ce frumoasă ești! exclamă el, în fața ecranului.
– Te rog, termină! Nici nu sunt machiată!
„Bine ai făcut.”, își spune.
– Arăt de parcă mi-ar păsa? – spune Ortho. Arăți ca un înger!
– Vaai!
„Un înger decăzut.”
– Minți! Spui asta doar ca să mă simt mai bine – replică fata.
„Nu, ci pentru că îs eu prost că am ales să-mi pierd vremea uitându-mă la porcăria asta de Omegle. Dar și pentru că nu vreau să te jignesc, ca mai apoi să regret o săptămână întreagă.”
– Nu ai fi singurul, continuă ea.
– Îți promit, eu nu sunt ca ceilalți băieți. Cum te cheamă?
– Veronica.
– Veronica. Îmi pare bine. Eu sunt Iacov. Întinde palma spre cameră, îi indică de parcă ar vrea să-i dea mâna. Ea râde, stânjenită și veselă, și îi întinde mâna.
„Vai de capul meu! Mai random nu se putea.”
– Și, ce îți place să faci?, o întreabă.
– Păi, să citesc, și …
– Stai, îți place să citești?
– Da. Aș putea spune că uneori chiar exagerat de mult.
„Ce bine! Măcar ceva!”, gândește Ortho.
– Atunci avem despre ce vorbi.
– Ieii!
Ortho se uită involuntar în partea dreaptă de jos a ecranului. „Vai de …” Vede ora 2:04. „Cum a trecut timpul!”
– Știi ce, las-o, spune Ortho. Nu ne potrivim în niciun chip. Mie îmi place Macbeth, iar, să fim sinceri, cui îi place Shakespeare în ziua de azi?
– Mie. Și să știi că Macbeth e preferatul meu!
„Dă-o-n colo de măgăoaie!” – își spune Ortho.
– Nu cred așa ceva. – o contrazice pe fată.
– N-ai decât.
– Spune o replică.
– Cum? Ămm… Aha! Cinstit este murdar și murdar este cinstit.
„Mamă! Chiar îi place Shakespeare! Parcă o simpatizez. Dar acum nu e timp de amor, ci de somn.”
– Uite ce e, Veronica. Tare mi-ar plăcea să mai vorbim, sincer, dar e deja târziu și eu mâine trebuie să merg la serviciu.
– Vai, sigur, nu e nicio problemă!
„Bun!” Apropie cu mouse-ul săgeata spre partea dreaptă de sus a monitorului, spre pătrățelul roșu cu X.
– Să știi că ești primul băiat care se scuză înainte de a întrerupe convorbirea cu mine pe Omegle. Apreciez asta.
– Mă bucur. Ceau!
– Ceau! Stai, îmi dai …
Lui Ortho i s-a părut că a mai auzit ceva de la Veronica, dar a dispărut de pe ecran. „Să mă bată Macduff, cât e ceasul!” După care și-a dat seama că din greșeală a mișcat mouse-ul în jos și, în loc să iasă din aplicație, a apăsat pe next chat și a apărut în fața sa o altă fată.
– Bună! – exclamă ea.
„Blestemat să fiu!”
– Ce faci, mielușelule?
„Ha?” Ortho se uită stupefiat la ea.
– Ce? Cum mi-ai spus?
Râde. Își acoperă gura cu palma.
– Mielușel. Pentru că ai părul alb.
Bărbatul stă pe gânduri o clipă. Pe urmă își dă seama de ce a spus. Face o grimasă să pară că râde. Râde și ea.
– Sper că nu te superi.
– Nu. Cum să mă supăr la așa ceva?
„Nimeni nu și-a bătut joc de părul meu până acum. Dar na, în fine.” Cască adânc.
– Ce, e prima ta noapte așa târziu?
„De parcă căscatul nu era evident.”
– Nu, dar cum? îi spune Ortho. În fiecare noapte, la patru mă culc.
– Serios?
– Uneori la cinci.
– Slab. Eu la șase sau șapte.
– Cum? Deci, ca să înțeleg, tu nici măcar nu te culci. – Un zâmbet apare pe fața lui Ortho.
– Ceva de genul.
Râd amândoi.
– Și ce faci toată noaptea? – o întreabă.
– Pe Omegle, spune. – Râde ironic.
– Credeam că sunt singurul. Și îți place?
– Dar deloc. O porcărie de aplicație. Dar na, când începi să te uiți, nu te mai poți opri.
– Vai de capul nostru! – exclamă.
– Totuși, e fain să vorbești așa cu oamenii.
– Ai dreptate. Stai, am o întrebare.
– Spune.
– Cum poți să gândești dacă nu dormi deloc?
– Am eu medicamente, care sporesc activitatea neuronilor, sau ceva.
„Vreau și eu.”
– Cum? Și sunt legale măcar?
– Păi, nu cred. Dar na, nu riști, nu câștigi, am dreptate?
– Ha, cred că da.
„Stai, cât e ceasul?” Ortho se uită la ceasul de pe monitor. „Deja e 2:30? Cum? Oof! Mâine trebuie să mă trezesc devreme. Gata, acuma neapărat trebuie să termin.”
– Tu lucrezi undeva? – o întreabă.
– Da.
– Și nu ți se pare așa, cum să spun, nepotrivit, să stai până târziu noaptea?
– Poate, dar îți spun, iau medicamente.
– Ei bine, eu prefer somnul.
– Bine. Aa, înțeleg! Vrei să terminăm conversația.
– Nu de alta, dar șeful meu se supără rău dacă întârzii, sau dacă adorm la lucru.
– Bine, e în regulă. Hai pa!
– Salut!
Ortho încheie conversația. Îndreaptă săgeata mouse-ului spre căsuța cu X. Înainte să apese însă, o foame bizară de Omegle, de socializare digitală, îl oprește. „Un moment, eu trebuie să fiu la lucru de la ora opt. De obicei mă trezesc la șapte și jumătate. Na, acuma mă voi trezi la și trei sferturi. Voi ajunge și așa la timp, dacă nu voi mânca. Fără lapte cu cereale voi rezista până la prânz.” Redirecționează săgetuța pe next chat. Se conectează la un băiat. Vorbește despre sport. „Urăsc sportul!” Apasă din nou pe next chat și apare un alt băiat. Îi place politica. „Uite-l pe omul meu!” Discută o grămadă, nici nu știe cum trece timpul. Își imaginează că e în jur de 2:45 sau 2:50. Se uită la ceas. „Da de unde! E trei jumate!!” Îl salută cu repezeală și închide chatul. „Gata! Am terminat! Nu mai!”
În clipa în care e să apese pe X, degetul nu presează suficient de tare mouse-ul. O greșeală fatală! Iar pare că vrea să continue pe Omegle. „Trebuie să dorm! Nu mă voi odihni! Ba te vei odihni.” – spune Ortho, în subconștientul său. „Ce, pentru un bărbat ca tine, patru ore de somn sunt absolut suficiente. Da, cred că așa e. Și în plus, noaptea trecută am dormit nouă ore. Vezi, totul vrea să-ți arate că e OK să te mai uiți un pic mai mult pe Omegle. Hai, știu că vrei.” Fără să ia o decizie, mâna sa o ia înainte și apasă din nou pe next chat. Apare un fundal negru. „Ce mai e și asta?”
– Ăă… omule, nu te pot vedea, ai lumina stinsă.
Se luminează dintr-o dată o față machiată în demon. Ortho se sperie de urlă. Apasă îndată pe next chat. „Vai, pe toate zilele! Vai!”, își spune, cu mâna pe inimă. Inspiră și expiră adânc. Pe monitor apare o fată, care stă întinsă pe un scaun. Are ochii închiși și căști în urechi. „A adormit.” Fără să gândească prea mult, Ortho schimbă conversația. O fată, pe care nu o poate vedea clar de fumul țigării. Next. Un hipster, cu o barbă până la piept, bea dintr-o sticlă de vodka. Ortho așteaptă, se gândește că poate va putea conversa cu el. De îndată ce ia sticla de la gură, se uită spre el și îi arată limba. O învârte și o agită în fața lui. „Iac!” Next. Next. Next. Nimic interesant. Trec cincisprezece minute. „Nu se mai întâmplă nimic pe Omegle la ora asta. Gata!” Ortho stinge laptopul. Atacat de reproșuri, lovește cu pumnul în masă. Își acoperă fața cu palmele. După aceea se culcă în pat. Închide ochii. Trece ceva vreme. Nu poate să adoarmă. „Firar să fie! Parcă ai mai vrea să te uiți pe Omegle. Nu, eu vreau să adorm. Nu mai am nicio satisfacție din asta. Dă-o încolo, e destul! Trebuie să dorm. Hai mă, nu fi copil. O să vezi că distracția abia începe. Termină! E deja patru dimineața! O să fiu ca o legumă la lucru. O să bei multă cafea și gata. Ce, toată lumea face așa. Dar…” Fără să vrea, Ortho se ridică din pat, se așază pe scaun și deschide laptopul. După ce se pornește, intră pe Omegle și nu iese până la ora 7:30.
Ortho închide laptopul fără vlagă, și se ridică cu greu de pe scaun. Cască cu gura până la tavan. Merge ca un bolnav spre bucătărie, unde își face jumătate de litru de cafea. După ce-l bea, se îmbracă și merge la lucru.
Îndată ce îl vede șeful, cu ochii roșii și plin de transpirație, îi spune:
– Să nu te văd! Du-te la doctor în momentul acesta, că-mi și mori aici.
Ortho îi mulțumește cu jumătate de gură, se întoarce pe călcâie și merge acasă. Ajuns în dormitorul său, înainte să se arunce în pat, își spune: „Parcă nu-mi e chiar atât de somn.” Se așază pe scaunul din fața biroului, deschide monitorul și intră pe Omegle.
– Ce faci aici, măi omule?! Te-am învoit să mergi la doctor!
„Ce? E cumva o farsă?” Primul care apare e chiar șeful său.
– Poți să stai aici cât vrei. Nu mai trebuie să vii la servici. Ești concediat!