Invitați

 ***

În perioada aceea, se tăiau viile pe-un capăt, căci Gorbaciov încerca să lupte cu alcoolismul. Tot atunci au început să se dea telenovele la TV… Lumea fugea acasă de la câmp, își pierdea papucii pe drum, prin ogradă, doar, doar să reușească să îi vadă pe Jose Armando și pe Mariana în casele lor mari, frumoase și colorate, nemaivăzute pe aici. Lacrimile curgeau pe obraji. Ochii rămâneau țintuiți în ecran, însă gândurile cine știe unde zburau. Părinții au început, pentru prima dată, să le spună și ei copiilor că îi iubesc.

Pe cuptorul de la Muzeul Literaturii din Uniunea Scriitorilor, agentul KGB Iurie Roșca aduna genți pline cu bancnote oferite de cei care făcuseră sute de kilometri pentru a fi în Piața Marii Adunări Naționale și a lupta pentru limbă, alfabet, democrație și dreptul de a vorbi despre durerea lor și a familiilor lor. Banii adunați se duceau pe taxiuri și femei. (Ani mai târziu, o să vedem o altă agentă strângând bani de la pensionare pentru lac de păr, în timp ce ea va purta paltoane Prada.)

Mulți și-au pierdut banii agonosiți timp de zeci de ani într-o noapte. Fabricile se închideau. Șmecherii își luau lor grosul, creând companii surori și lăsându-i pe bieții oameni fără nimic din ce au strâns o viață întreagă.

Mama era gravidă cu mine și ieșea din troleibuz ca să vomite la un copac, apoi se urca iar.

Scutece nu se găseau, nimic nu se găsea. Coada la pâine creștea.

Țara și-a declarat independența. Apoi a început războiul. Rușii au oprit gazul și atunci orășenii ieșeau în curți să facă de mâncare, la foc de tabără. Țăranii cum au trăit, trăiau și atunci, din roadele pământului, făcând focul cu lemne din pădure sau mai ales cu ciocleje crescute de ei. Cam atunci m-am născut eu. Printre zgomotele bombardamentelor care se auzeau de la aproape o sută de kilometri distanță.

Era vineri seara. Era întâi mai și mama fusese la carusel, cu tata și cu nașii. Doctorul îi luase cărticica medicală, să o copieze pe curat. Așa că ea a fost pusă în salonul cu femei fără documente. Bărbaților nu li se dădea voie în maternitate. Tata m-a văzut eventual pe geamul cam murdar. Iar doctorii erau toți la ultimul episod al serialului Sclava Isaura. Sau poate era alt serial. Mama a născut cu o stagiară. Avea lapte mult și îl dădea și altor copii din salonul comun, sub privirile pline de ură ale mamelor fără lapte.

Tot atunci au început a se vinde gume, Chuppa Chupps și Kinder Surprise la tarabe. Apoi abțibilduri cu Madonna cu sutienul ei țuguiat, cu cei o sută unu de dalmațieni ai lui Disney, cu Natalia Oreiro.

Nemți care au plecat de aici în al doilea război mondial reveneau în satele lor natale cu camioane de gumanitarcă. Mergeam și noi la gumanitarcă, doar că eu credeam atunci că așa se numeau magazinele.

Lumina apărea și se stingea. Salariile întârziau cu lunile. Unii le primeau în saci de cartofi sau de zahăr.

Când n-au mai putut cu ce crește copiii, oamenii au pornit la drum. Plecau în noapte, legați de fundul camioanelor sau ascunși în frigidere. Plăteau bani mari ca să plece. Femeilor li se promitea că o să devină cântărețe și dansatoare cunoscute, li se luau actele și uneori li se smulgeau și dinții. Ca să performeze mai ușor sexul oral. În Bosnia, a apărut acel graffiti al unui soldat olandez: No teeth…? A mustache…? Smel like shit…? Bosnian girl. Ar fi putut fi și moldovencele traficate, mi-a zis tata.

Apăreau panouri întunecate cu Spuneți nu traficului de ființe umane și cu SIDA pe marginea drumurilor pline de gropi.

Copiii rămâneau cu bunicii sau se creșteau între ei. Își auzeau rar mamele la telefonul vecinilor, în apeluri scurte. Apoi părinții și-au legalizat statutul și și-au luat plozii cu ei. Unii s-au întors. Alții nu. Tinerii au mers la universități bune și au trăit un alt soi de migrație. Au fost oameni care și-au văzut părinții murind pe Skype în timp ce aveau grijă de alți bătrâni din țări mai bogate.

Încet, încet, lumea s-a acoperit de plastic. Inițial, pungile erau rare, așa că le spălam și le foloseam până se rupeau. Mai înveleam și-n ziar mâncarea. Ziarul Săptămâna a făcut și-o ediție cu pagină de-nvelit mămăliga. Am râs și-așa am făcut. Dar pe urmă totul a fost înghițit de plastic. Fiecare cozonac, fiecare colac, fiecare pomană, oușoarele, brânza, nucile, vișinele, cireșile, roșiile, castraveții, untul — pe care eu îl făceam cu bunica zgâlțâind borcanul cu lapte smântânit — și până și smântâna… Până și un hulub l-am văzut într-o zi gâtuit de-o sacoșă…

Peștii au început să moară de la prea puțină apă, iar pădurile, aruncate pe foc în timpul iernii — să dispară.

(Dintr-un volum în curs de apariție, cu subtitlul O mică istorie orală a Moldovei, 1900-2025, în curs de apariție la Editura Cartier)

****

Povestea Victorinei

Această poveste n-a avut loc odată ca niciodată, ci nu demult, poate un pic înainte să te naști tu. E povestea unei femei care ar fi putut fi mămica ta. E povestea unei fetițe născute într-un sătuc micuț dintr-o țară micuță.

Părinții săi se îndrăgostiseră unul de altul, dar tăticul ei a mers în altă țară, la studii. A ales alt mod de viață, îmi spune Victorina. Pe-atunci, era rușinos să fii mămică singură, nemăritată.
Așa că mămica Victorinei a plecat de-acasă în alt sat, să fugă de gura lumii. S-a angajat ca educatoare la grădiniță. Ziua lucra, iar seara dormea tot acolo, cu tot cu fetiță. Victorina se
juca cu ceilalți copii, se împăcau bine. Dar când au aflat câțiva părinți că educatoarea are piele-nchisă la culoare, au mers la doamna directoare să-i spună că așa ceva nu se poate.
Cum se poate ca o ț*gancă să se ocupe de copiii noștri? Sunteți concediată, i-a zis doamna directoare mămicii Victorinei. Cuvintele au lovit-o ca o palmă peste față.
Mămica Victorinei și-a spus: poate așa gândesc oamenii în sătuce mici. Să merg la oraș, poate acolo oamenii gândesc altfel. Și a mers la oraș, s-a angajat la o grădiniță, dar povestea
s-a repetat și acolo. Și atunci mămica Victorinei și-a zis: poate e un oraș prea mic, poate trebuie să merg într-un oraș mai mare, într-o țară mai mare, poate acolo oamenii gândesc
diferit. Așa că femeia a luat-o pe Victorina, care avea pe atunci cam trei ani jumătate — cum ai avut și tu — și au mers împreună, cu trenul, trei zile și trei nopți, în orașul mare, plin de
lumini și de oameni.
Degeaba a încercat mămica Victorinei să se angajeze, să facă podeaua să lucească în frizerii.
Văzând-o cu pielea-nchisă, în fustă lungă cu flori mari, auzindu-i accentul străin, nimeni n-a vrut s-o ia la muncă. Așa că ce i-a rămas femeii… A început să cerșească pe stradă, cu
Victorina în brațe. Erau ani grei pentru toți, prețurile creșteau, salariile deveneau tot mai mici. Oamenii, când o vedeau pe femeie cu copilașul în brațe, îi dădeau bănuți, care și cât avea. Atât cât să le ajungă să mănânce o dată pe zi și să doarmă undeva, într-o cameră caldă cu pat curat. Dacă adunau mai puțini bănuți, Victorina și mămica ei dormeau în gară, pe bancă. Era frig, își amintește Victorina. Îi era foame și frig. Nu am avut copilărie, îmi spune ea. Așa a trăit Victorina cu mămica ei vreo trei ani. Se gândeau deja demult să se întoarcă acasă, în țara micuță, în sătucul micuț, unde bunica, auzind prin ce trec și cât de greu le este, le aștepta deja. Dar n-aveau bani de tren. Tot strângeau, strângeau, dar le ajungeau bănuții doar să mănânce și să doarmă într-un loc cald și curat. Poate ar fi continuat la fel sau poate
ar fi avut teribila soartă a fetiței cu chibriturile, dacă nu se ivea într-o zi o femeie cu inimă mare. Să-i spunem Sfânta Vineri.
Sfânta Vineri se ducea spre casă când a văzut tânăra femeie cu fetița-n brațe, așezate pe trotuarul rece de lângă gura de metrou. Trecătorii mergeau pe alături, în drumul lor, fără să
le observe. Ea s-a apropiat de femeie, au stat de vorbă. Apoi femeia le-a invitat, pe Victorina și pe mămica sa, la ea. Au intrat la metrou, au mers și au mers și au ajuns în blocul în care locuia Sfânta Vineri, la etajul patru sau poate cinci. Apartamentul ei era mic, cald, curat. Un papagal verde zbura de colo-colo. Iar pe fereastră, se vedeau case multe, multe, străzi, oameni, câini, copaci. Au stat o zi, două, au mâncat, au povestit mult și bine, până Sfânta Vineri le-a dat bani să-și cumpere biletul de tren ca să se întoarcă acasă. Și-au mai luat și niște hăinuțe noi și… o carte colorată pe care și-o dorea Victorina din pasajul subteran.

 

Eram așa bucuroasă că revenim acasă, îmi spune Victorina, care atunci avea deja șapte ani jumate. Țineam mâna pe fereastra deschisă a trenului, să simt vântul…
Ce era mai greu era în spate. N-au urmat timpuri ușoare. Victorina a mers la școală. Acolo, ceilalți copii nu voiau să se joace cu ea, din cauza pielii sale mai închise la culoare. Îi spuneau
cuvinte urâte, care dor, care o făceau să se simtă singură, singură, deși erau atâția copii împrejur. Învățătoarea nu-i dădea multe șanse la învățătură: bunica ei nu știa să citească, iar
mama știa alt alfabet — de ce ar fi ajuns ea altfel? Dar, în vacanța de iarnă, timp de două-trei săptămâni, un vecin cu inimă mare a învățat-o să citească. Tare, frumos, în alfabetul nou. De-atunci, Victorina nu s-a putut opri din citit, a citit și a citit până a ajuns la liceu, apoi la universitate în orașul mic, apoi în orașe tot mai mari. Și azi citește, citește pentru ea și îi citește și copilașului ei, cu fața și mai închisă la culoare decât a ei, cu părul în bobine.
Întoarsă acasă, Victorina îi ajută și pe alți copii romi să meargă la școală și pe părinții lor să găsească de lucru, să poată mânca și ei să-și potolească foamea și să doarmă la cald, într-un pat curat.

 

Această poveste e inspirată din istoria de viață a Victorinei Luca. Am dat de Victorina într-un ziar, apoi am găsit-o și am rugat-o să-mi mai povestească tot ce-și amintește, special pentru tine.

(Dintr-un volum multilingv, colectiv, pentru copii, cu titlul Inimioare curajoase publicat în 2023 în Georgia, cu suportul UE și UN Women)

***

Două femei

Nu mai vorbiseră de cincizeci de ani. Ultima dată, Eudochia o sunase să-i ceară sfatul. „Ni-o zis niște cuvinte așa de urâte… Mă gândesc să-l lepăd. Și spui?“ „Eudochie, poți să-l lepezi. Dar să știi că așa bărbat cum vrei tu n-ai să găsești.“ Așă i-o spus. Șî o avut dreptate. Alt bărbat nu ș-o găsit, dar atâta pagubă.

E o stat cu Vasîli o viață-ntreagă șî nu i-o fost ușor. Acuma, de când o murit, doarme mai bine. Unu, că nu-i sforăie nimeni în sarai. Doi, că n-o critică – că ce s-o sculat așa târziu (chiar dacă el mai stătea în pat până la nouă), că mâncarea nu-i pregătită frumos, că mai trebuie de pus pe masă, chiar dacă o pus deja feluri, feluri, că s-o-mbrăcat așă, în rochie dreaptă șî nu în ceva mai femeiesc. Trei, că nu mai sare la ea. Ho, moșnege, de asta ți-i poftă, îi păcat, gata, șase copchii am făcut. Patru, că nu-l mai apucă belka[11] după și be, că o șî ridicat mâna la e, dar mai strașniși-i erau vorbele: o acuza că se dușe pe la străini, că i-o pornit pe copchii împotriva lui, că a treia fată i-a lui Fănică, că băietu i-a altcuiva, da el i-o crescut, că una, că alta. Da asta chiar el o umblat în stânga și-n dreapta, nu e. Cum ave’ e să se uite la copchiii ei? Nu i-o trebuit. Dumnezeu să-l ierte, să-i șie țărâna ușoară. Acuma doarme mai bine și oleacă mai mult, se scoală la opt, nu la cinci sau la șase, ca înainte. Rabdă animalele, rabdă și păsările.

Pe Eudochia o reîntâlnit-o în rând la spital, la Chișînău. De schimbat nu s-o schimbat tare. S-o mai învelit așă, da la față, tot bălaie, cu ochi albaștri, vii. Drept că purta o căciulă, că nu i se vedea părul. „Ei, mare bucurie să te văd, Eudochie“, așă i-o spus. „De arătat arăți ca la 18 ani!“ „Paraschivă! Aișea să ne vedem noi? De-ai ști cât m-am gândit la tine! Și ai, de ești aișea?“ „Da iaca, nu mă lasă tensiunea. Tu?“ „Ficatul…Asta-i fiică-ta? Ce mare s-o făcut…Seamănă leit cu tine, cum erai la institut. Ian ascultaț’, sî veniț’ la mine-n ospeție! Scrie numărul meu. Tare vreu să stăm așa, în voie, de vorbă.“ Așă i-o spus. Tare s-o mai bucurat s-o vadă. Nu s-aștepta.

S-o cunoscut la Institutul de Pedagogie, la Bălți. Erau tinere… Eudochia bălaie, ea brunetă. Au ș-o fotografie-mpreună d-atunci. Învățau amândouă limba și literatura. Ea stătea la o mătușă, Eudochia în gazdă la o evreică. Era îngrijită tot timpul, mare gospodină era, că și evreica-i spunea: „chiar așa curățenie ca Eudochia nu pot face niș eu“. Ave’ două rochii cu care umbla la curs, da erau mereu curățele, îngrijite. O mai chema la ea la ceai, la un biscuit, la o tocană, și vorbeau câte-n lună și în stele. Despre satele lor, despre familii, surori, frați, despre Druță, despre Beșleagă. Mai învățau împreună. Normal, își povesteau și despre cavalerii lor.

Vasîli era deja în peisaj, mergeau la dansuri împreună când se-ntorcea în sat. Drept că lui de-amu nu-i plăcea că ea era la institut… „Ți-ai găsit unul cu studii?“, o tachina el. Mereu o regretat că n-o putut termina școala, c-o trebuit să aibă grijă de mă-sa și de surori, că rămăsese singurul băiet. Ceilalți pieriseră în foamete, deșî o fost gospodari cu pământuri șî cu casă-n centru’ satului. Grele timpuri o fost.

E drept, erau mai mulți care îi făceu curte, dar degeaba își fășe el griji, ca dânsul nu cite nimeni. Șî era frumos… Pe urmă, s-o dus amândouă: șî frumusețea, șî cititul. O rămas numa samagonul[12], vinul și televizorul. Șî prietenii – până ș-îngropat o vrut alături de drugi[13], nu de familie. Ei, iaca-bună. L-o-ngropat lângă ai lui, o petrecut suficient timp la bar cu drugii. Să mai stea șî-n familie.

Eudochia era deja măritată cu Valeriu ș-ave șî fata. De plăcut, nu tare-i plășe de el. S-o măritat cu dânsul pentru nume, că ave e o prietenă care s-o măritat cu un Valeriu și se împăcau bine. O greșît. Proaste mai erau când erau tinere. El… vorbea așa, mai bădărănos. „Nu era așa cult ca dânsa“, îi zîși Eudochia lu fiică-sa. „Da ca dânsa nime nu era.“

În anu trei, șî Paraschiva s-o măritat. O născut-o pe prima fată ș-o legăna pe costișe cât păze bobocii șî mai cite. O dată, o venit Eudochia la dânsa în ospeție șî i-o zis: „tu în loc să stai cu fata să vorbești cu e, stai șî citești!“. Paraschiva o râs. Cite un eseu critic despre opera lui Creangă. Atuncea, Vasîli o chemat-o, c-o venit de la lucru ș-o adus un combinezon albăstrui pentru fată, așă, grosuț, frumușel, de bumbac. Șî Eudochia zice: „ia ce frumos se poartă el cu tine și cu fata, Valeriu n-o cumpărat nică pentru fata noastră“.

Îi drept, Vasîli la-nceput o fost băiet de treabă, că nu se dușe e după dânsu dacă se purta urât. O ajuta și cu fata, o spălau împreună, șî o țîne el așa de mânuță cât o spălau șî zice, o să pun un ceas de aur pe mâna asta. Da s-o amestecat alții… Sor-sa și mam-sa. Sor-sa, cu ochi mari de bou, cum spune tat-su, că știe el că e se bagă unde nu-i fierbe oala: după ce o băut cu dânsul într-o zi, chiar la dânșii în grădină, încolo, la gard, o-nceput să zîcă că Paraschiva ar fi folosit farmece ca să-l ieie. Rău s-o mai purtat ea cu Paraschiva, da pân’ la urmă tot Paraschiva o venit s-o spele când era bolnavă și nu se mai pute scula din pat. Tot Paraschiva i-o scos salteaua, i-o spălat-o, i-o pus prostire șî ogheal curat. Azi i-o visat pe tăț’ trii că vineau spre dânsa, așa agresiv, da e le-o spus, ho, ședeți acolo, că ședeți ghinișor, eu aicea fac tot pentru voi. De pomană le-o dat la tăti sărbătorile, la slujbă îi pominește duminică de duminică. Să șadă frumușel acolo și s-o lese-n pace pe dânsa.

O fost și bine, că soacra făce mâncare, mai stătea cu nepoții, cât ei erau la lucru. La sesiune, șî Paraschiva, șî Eudochia lăsau fetili cu tații șî cu soacra sau socrul. Despre fata Paraschivei, profesorii n-o știut nică. O-ntrebat-o la examene, da și-i așa de albă, da ea era la trei săptămâni după ce-o născut şî nu le-o zîs nică. La maternitate stăte șî învăța Comunismul științific. O dat bine sesiunea, pe doi de cinci, un patru și un trei[14]. La română i-o căzut Dan, căpitan de plai al lui Alecsandri, care tare-i mai plăce, șî l-o învățat pe de rost. O șî uitat că era la examen, s-o pus pe vorbit despre operă, pe recitat. Profesorul era un critic cunoscut șî o fost impresionat, o scris șî în Literatura șî Arta despre dânsa.

Așă o fost. Pe urmă, e s-o întors în sat, i-o dat directorul două clase de-a cincea pe care le-o dus pân-într-a zășea, șî-ncă două clase mai mari. Di fapt, o fost mai complicat, că directorul i-o dat la început numa’ o clasă de întâi, da e șî să facă cu acei de-a întâia? Cârligele? Șî-n loc i-o dat clasele de-a cincea la una care spune că Eminescu s-o dus la Viena ș-o citit în biblioteca lui Aron Vodă. Cum să-ncurci voievodul cu Pumnul șî Cernăuți cu Viena? Să intri în pământ de rușine, nu alta. Da directorul ave el o treabă, ce nu i-o spus. I-o zis că așa o vrut cineva de la minister șî el o să-i ieie apărarea. Da și e ave pe cineva de la minister, s-o gândit înciudată, șî i-o scris o scrisoare în care i s-o jeluit profesorului care o scris despre dânsa în revistă. I-o spus: directorul e un om cult și exigent, da nu știu de ce-o făcut asta. Până la urmă, s-o făcut ordine, da e nu știa atunșea. Așă că, peste o lună, profesorul cunoscut i-o trimis o scrisoare directorului în care l-o făcut cu ou șî cu oțet, că directorul, așă cum era el un bărbat înalt și zdravăn, o plâns – cum i-o zis secretara. Da e era deja cu patru clase și cu cercul dramatic și-ncă și șefă a catedrei de limbă și literatură. Șî peste ani, când o dat-o afară noul director pentru că o-ngropat-o pe Ioana ei cu cruce, ș-o făcut-o secretară, că i-o zîs că o avut purtare anti-pedagogică, da fostul director de-amu era la raion, el o ajutat-o s-o restabilească în funcție, i-o zîs: principalul să nu pășească pragul în afara școlii, că n-o să se mai întoarcă, să lucreze așa, ca secretară câteva luni, șî după asta o să puie el o vorbă bună pentru dânsa șî așă o făcut. De scrisoarea profesorului cunoscut ei nu i-o spus nică, numa într-o ședință o zîs că iaca cineva umblă cu pârâtul, cu scrisori pe la minister, da nu i-o zîs numele. Da e s-o priceput șî i-o părut rău, da trebuia să-i zică el că e secret, că o să aranjeze el lucrurile.

Eudochia între timp s-o dus lângă Chișînău, la un internat, unde veneu copii fără părinți. Valeriu era profesor de primare acolo, șî e de limbă. După asta s-o făcut șî directoare, da de-amu ele nu grăieu. Nu că s-o certat, da s-o luat cu altile.

Greu li era sărmanilor copii fără căldura părintească. Că și e, Paraschiva, o avut un elev fără mamă – era plecată peste hotare – șî când l-o durut burta, i-o dat drumul acasă, da-i era așa o jăle, că cine o să-i facă un ceai copilului? Tat-su era la lucru. I-o dat drumul acasă, dar s-o gândit: săracul, cum se duce el să steie sîngur acasă, fără mamă. „Da șî cum îs unii părinți, mai bine fără dânșii“, i-o întors-o Eudochia.

Acuma se pregătește să meargă în ospeție. Se-mbracă în puloverul roz, molcuț, de la nepoată, fusta sură de la fiică-sa, broboada cei verde de la praznicul profesoarei de matematică, să-i fie țărâna ușoară, tre s-o scrie în pomelnic, s-o pomenească la slujbă, că bună șî talentată femeie o fost, i-o învățat șî copiii ș-ave o nepoțică ca o bomboană șî veneau amândouă la biserică.

De dus, o duce fiică-sa cea mare la Eudochia, cu mașîna. Fiică-sa la volan, da e, în spate. Îi mare gălăgie la oraș. Oameni mulți, praf, mașîni.

Fiică-sa ascultă un post de radio în franceză. „Dă șî l-om pune pe părintele Calistrat mai bini. Ni-o spus o femeie din sat că îl asculta cât făce lucru prin casă șî când o venit părintele să-i sfințească casa, o auzit ș-o zis că șî el îl ascultă. Șî numa eu nu-l ascultam, i-am întrebat: da pe ce canal e părintele ista, șî mi-o spus că pe Iutub, da eu le zic că n-am așa canal, dar de-amu iaca am și eu canalu ista, am înțeles cum funcționează. Ia să-l ascultăm.“ Ș-ascultă ele o lecție despre cum l-o urmărit diavolul pe Părintele Calistrat. „În cât timp ajungem?“ „În vreo zece minute“, îi răspunde fiică-sa. „Bun, taman reușim să ascultăm tot videoclipul.“ I-ar plăce să fie și fiică-sa mai credincioasă, da ce să-i faşi. O înscris-o la slujbă, la acatist și la proscomedie, când se rupe bucata de împărtășanie, de două ori se aude numele ei și a tututor din neamul lor în fiecare duminică la biserică. Numa la urmă s-o înscris șî e.

În clip, părintele Calistrat vorbește despre cum Maica Domnului îi model pentru orice femeie, creștină sau păgână, „că fiecare copil se naște cu chipul și asemănarea lui Dumnezeu și are această binecuvântare a Maicii Domnului care-l scapă de sămânța șarpelui. Maica Domnului ți-a dat șansa ca Satana să nu pună stăpânire pe copilul tău“. „Ia uite ce frumos le zice“, îi atrage e atenția lu fiică-sa. „Stai, că mă concentrez la drum“, îi răspunde fiică-sa. Așa cum s-o-nțeles, odată ajunse în suburbie, o telefonează pe Eudochia să îi explice înc-o dată pe unde s-o ia. „Am înțăles.“

N-o mai ajuns la cum l-o urmărit diavolul pe părintele Calistrat, pe urmă de-amu o ascultat. Era noapte șî el era tânăr șî nu s-o temut, că o făcut cruce cu limba ș-o zis Tatăl Nostru și o fost protejat. Apu șî e tot așa, l-o salvat pe fecior-su din accident, cu rugăciune. Că i s-o-ntors mașîna de trei ori, da o trăit șî el, șî ceilalți. Șî-n fiecare dimineață, îi face ceaiul șî-i spune drum bun șî-l binecuvântează când se duce la serviciu. Da Vasîli când era, apu fecioru i-o răspuns într-o zi, da mata te scoli în vreo zi să-mi urezi drum bun, cum face mama? Tot timpul când mergi la drum, tre să spui rugăciune șî Dumnezeu te apără.

Fac stânga, dreapta, ajung la internat și lângă internat, e-un bloc de locuit. Acolo, la etajul întâi, stă Eudochia. Pe hol, e ca-n orice bloc sovietic: sur, prăfuit. Totuș îi mai bine la sat, ai o grădină, se gândește e. Da cum îi deschide ușa apartamentului Eudochia, iese lumina, o lumină albă, din părul ei albit, descoperit, până la umeri, de la curățenie, de la tapetele de pe pereți, de la broderiile care decorează fiecare colț din cele două camere, de la zahărul praf de pe cornurile cu vișină de pe masă. Șî-i o liniște, că niș musca nu s-aude.

„La tine-i raiul, nu alta“, îi spune Paraschiva Eudochiei. Îi laudă ș-atinge broderiile. „Îs foarte frumoase. Parcă-s la muzeu!“ Ea de țesut țese, de împletit împletește, da iaca de brodat dimult n-o mai brodat.

Eudochia scoate niște plăcinte cu brânză din cuptorul cu microunde. „Da eu postesc, Eudochie, îi spune Paraschiva. „A, da trebuia să-mi spui. Lasă, că am făcut șî cu bostan. Ceai de care vreți? Negru, verde?“ „Da eu nu beu niș negru șî niș verde, da de care-mi crește pe cărare – merg șî ieu, zmeură, mintă, romaniță.“ „Apoi mătincă la tine îi raiul, da nu la mine… Am și de romaniță, numa că nu de pe cărare, da de la magazin…“ „Dacă știem, îți aducem o punguță…“ I-o adus o năframă, deși Eudochia nu prea poartă năframe. „Îi purta-o la biserică când te duci.“ „Da nu mă mai duc, că nu-i pot suferi pe ruși șî pe comuniști, și când îl aud pe preot că-l laudă pe Vladimir șî pe Chiril, nu pot. Mă rog acasă.“ „Da eu nu mă uit pe cine laudă, că eu pentru mine și pentru neamu meu, pentru sufletu meu mă duc la biserică.“ „Ei, bine că poți.“ Iaca ș-o carte frumoasă de bucate moldovenești i-o adus. Cum o pus plăcintele pe masă, Eudochia o-nceput să spună rugăciunea, în șoaptă, șî după asta o gustat o gură.

Au vorbit cât au putut: despre cum stă Eudochia șî brodează în zîlele de lucru, da sâmbăta șî duminica citește literatură artistică, mai vin prietenele ei s-o viziteze – una din colectiv, da cealaltă o șină. I-o șî arătat la ce lucrează acum, o icoană cu Cina cea de taină – s-o duci la biserică, i-o zîs Eudochia – ș-o față de masă mare, albă, pentru fiică-sa. Au vorbit și despre fata ei, care are doi copii, stă la vreo douăzeci de minute de dânsa, îi mai aduce nepoții din când în când, sau merge ea la dânșii, dar la dânșii e gălăgie, că au și papagal, și doi căței, ș-o pisică, ș-un hamster și-i țin pe toți în casă șî, de când îi la pensie, nu rezistă mai mult de două zile în hărmălaia asta. Despre internat au vorbit, că-s mai bune condițiile acum, că vin mai multe donații, dar căldura părintească cum s-o-nlocuiești… Dai șî tu cât poți șî copiii se atașază dintr-o dată de tine șî te cuprind cu toții șî parcă ai sute de copii, da nu unul… O mai sună ei șî azi, unii o ajuns departe, alții s-o prăpădit, ci să faci.

Șî Paraschiva i-o povestit istoriile ei cu care se mândrește, despre cum boceau toți băieții când le citea ea despre Trofimaș a lui Druță, despre cum i-o spus o elevă „da dacă dumneavoastră n-aveți grad pedagogic, apu cine are?“ Despre cum i-o zis preotul din sat, tare bun preot, îi milos, are grijă de cei bătrâni și de sărmani, că-i o profesoară de nota zece șî o creștină de nota unsprezece, despre cum o sărbătorit cu oamenii de la biserică prima dată ziua ei șî ii i-o spus da mata câți ani ai, se poate să-ntrebăm, vreo optsprezece? Sau vreo șaptezeștrei? Plus șapte de-acasă, le-o răspuns ea, șî toți o râs. Ș-ap o vorbit de copii și de nepoți, pe unde-s toți prin Europa, care-s căsătoriți și care nu, mare noroc are e de feciorul ei, că iaca o mai ajută șî cu animalele, șî cu pământul, că singură nu se mai descurcă. Da șî e îi face o mâncare caldă zi de zi. O dată, Vasîli nu știu ce o zîs că-i proastă, da fecior-su i-o întors-o: „nu mai este e proastă, îi deșteaptă, și-ncă cei mai deșteaptă profesoară“.

O-ntrebat-o șî de Vasîli. „S-o prăpădit el de cinci ani de zîle, la urmă niș să mai meargă nu mai pute, șî – n-o să-ț vină să crezi – șî de mulțumit îmi mulțume, șî de lăudat mă lăuda, că ce femeie îs, cum nu m-o lăudat-o tătă viața.“„Răbdătoare ai fost, Paraschivo, nu știu cum l-ai răbdat atâta timp, șî pe dânsu, șî pe mam-sa, și pe sor-sa. Eu n-am putut și niș n-am vrut.“ „Da șî eu m-am gândit să-mi ieu lumea-n cap, și, crezi că nu m-am gândit, mai ales când am aflat că m-o schimbat cu alta șî numa eu nu știem. Ni-o spus șina la un hram: da noi credem că mata știi… Cum intra e la mine-n ogradă și le dăde bomboane scumpe în cutie șî funde mari cu puchițele la fetele mele… Că era contabilă la comerț șî găse di estea. Șî n-avea copii șî voia să-i ieie pe copiii mei. Da eu am zîs: du-te de la orfelinat șî ți-i lua, cum să iei copchii cu mamă și cu tată. Când am aflat, peste douăzeci de ani, am vrut să plec. Da pentru copii, am zis să rămân… Ține el la copii, că dacă nu ține, îl lepădam.“ „Da care copii, că noi eram mari deja,“ intervine fiică-sa. „Mari, mari, da la cine-aveați să veniț’? Ș-apu eram eu în ogradă la dânsu, nu el în ogradă la mine, șî mă gândem, unde să mă duc? N-o sî putem să vă dăm ceva de luat acasă, să v-ajutăm. Am plecat eu capul ș-am răbdat.“

Ș-ap întrebarea mai era șî cum ave el să se descurce fără e. Că e duce gospodăria-n spate. El numa la televizor era. Cât o putut, o mai lucrat, nu cu multă poftă, da o mai lucrat. Desfăce cioclejii de popușoi și se uita la drum șî mai vărsa o lacrimă. Da pe urmă, numa pe fereastră, cu radioul pornit, tare, sau la televizor. Mereu vărsând câte-o lacrimă, ba uitându-se la drum, ba la vreun serial. Da e n-o avut când boci, c-o muncit. Fără de e, el ave să se prăpădească, să-l găsească cineva pe sub un gard, cum îi plăce lui să cinstească. Cum o zis șî părintele Calistrat, femeia este sprijinul bărbatului. Da mătincă e o fost nu numa sprijin, da șî fundament, șî di tăti. „Cel mai tare ce-mi pare rău îi că n-o putut să se bucure de ce are, de casă, de copii deștepți, sănătoși.“

„Ai tensiometru? Ia dă-l încoace.“ Numa o vorbit de Vasîli ș-o apucat-o tensiunea. Așezată, și-o încolăcit brațul în banda gri, o apăsat pe buton ș-o așteptat să-i arate cifrele pe ecran. Da, e mare. „Mă-ntind oleacă aicea, pe divan[15].“ O stat întinsă câteva minute, cât fiică-sa o sunat alarmată la doctor să afle ce-ar trebui să facă, șî Eudochia s-o dus să-i aducă un pahar cu apă, să îş’ ia medicamentul. Parcă se simțea oleacă mai bine.

„Parcă m-am mai liniștit“, o zis. „Tu de Valeriu ai mai auzit?“, a-ntrebat-o. „De când îs la pensie, nu. Da tătă viața am lucrat împreună, în colectiv. El s-o-nsurat iară, cu o fimeie de la dânsu din sat, da l-o lăsat șî e când s-o dus la muncă în Italia. Nu știu cum sî descurcă sîngur. Îi mai trimete e bani, da nu știu dacă are el grijă de casă sau nu. Șî niș nu mai vreu să știu“, o zîs, ș-o mai mâncat o gură de plăcintă cu bostan. „Eu n-am mai vrut să mă mărit. Îi mai bună viața fără bărbat. Nu strigă nime la mine, fac mâncare pentru unul, nu pentru doi, strâng din urma mea, nu din urma altora, îi liniște, îmi văd de-ale mele.“

„Da, taman că. E mare liniștea, mare liniștea“, o apăsat șî Paraschiva șî s-o gândit că în sfârșit are parte și e de liniștea asta de care se bucură șî Eudochia de cinzăci de ani. Drept că o ajută și fiu-su, nu-i chiar sângură… „Ni-am amintit. Mi-o venit șî mie un vecin să mă mărite cu tat-su. Da peste o lună o murit moșneagu. Cu aista vroiați să mă măritaț?“ O râs toate trei.

Așă o fost. Tare s-o mai bucurat s-o vadă pe Eudochia, bună femeie o fost, gospodină, curată, cultă. O vrut s-o mai viziteze, da n-o mai reușît. Eudochia o sunat de Zîua Sfintei Paraschive, o vorbit mult atuncea la telefon. Șî e s-o gândit s-o sune de Ziua Profesorului, da când o sunat, n-o răspuns nime. O zis, e zîuă, poate-i pe afară. Da o sunat-o șî sara, șî tot nu i-o răspuns nime. Tucma i s-o făcut frică. De-amu o vecină i-o spus a doua zî că iaca, s-o prăpădit Eudochia. S-o culcat și nu s-o mai trezit. Rău i-o mai părut, că bună femeie o fost. O-nscris-o șî pe dânsa la biserică la slujbă, măcar atâta să facă. Nu știe, s-o mai fi împărtășit sau nu. Da bună viață o avut șî ce frumos broda, s-o gândit Paraschiva, șî s-o apucat și e să brodeze câte o față de masă la fiecare fată, la băiet șî la nepoț’.

(Din volumul colectiv Retroversiuni, îngrijit de Cristina Ispas și Victor Cobuz, apărut la Paralela 45, 2023.)

Paula ERIZANU